Gândurile lui Tudor

De numele meu nu se leagă multe lucruri în pandemia asta.

Că e motiv de depresie sau din contră, nu m-am hotărât încă, aparent.

Nu sunt niciun fel de erou, deși toate acțiunile mi-au fost motivate de binele tuturor, și nu sunt nici printre cei care au avut de pierdut, deși îmi vine să-mi pară rău pentru propria-mi persoană.

Sunt, totuși, convins că fac parte din cei norocoși.

Atâția oameni fără nume pe care nu i-am uitat (o urmă de palmă într-o grotă, un pet de bere gol aruncat într-un izvor ideal, o femeie frumoasă în metrou care a zâmbit înapoi, un om al străzii la început de pandemie care-și curăță hainele cu un servețel îmbibat într-un soi de alcool artizanal, pe vremea când spirtul dispăruse complet din magazine și farmacii etc.) și atâtea nume fără oameni pe care-i ținem minte (Madame Bovary, Lev Nikolayevici Myshkin, Don Quijote, Bernard Marx etc.).

Și eu am văzut aceleași reclame. Și eu am urat altora ce mi-aș fi dorit chiar eu să fac. Să profit de timpul ăsta neașteptat. Să-l întorc către ceva cu adevărat important, ceva care contează. Pentru mine și cu atât mai bine dacă ar conta și pentru alții, semn că aș fi util în ochi de adulți, care probabil că știu mai bine ce fac și ce se întâmplă.

Atâția oameni cu nume care de-a lungul vremii au oferit învățăminte și sens pentru toți ceilalți. Chiar și atunci când au dat greș în mod spectaculos. Poate mai ales atunci. Știință, credință, arte, război, administrație și tot felul de îndeletniciri pe care umanitatea le-a găsit un rost la un moment dat. De unde să începi lista asta nesfârșită? Ce mai e esențial? Și unde se găsește (online)?

E bună frica.

Adică nu-i rău să știi de ce ție frică, precum nu-i rău să ai idee unde vrei s-ajungi și să te pornești într-acolo. Să pui limite, să cari, să ordonezi niște haos de prin apropiere.

Dar când potopul nu ține cont de faptul că tocmai ai spălat geamurile? Mai contează simfonia a cincea a lui Mahler? Dar Karamazovii ce-au de spus? Cumințenia pământului, tot cuminte? Saturn mâncându-și fiul, tot flămând? Oedip o fi început ședințe de terapie prin Zoom? (De Kafka, de Harms, de Becket, de Estevez sau de Urmuz și alții n-are rost să ne-ntrebăm, ei sunt bine orice-ar fi. )

Turnul Eifel, piramida lui Keops, precum copacul din pădure, dacă nu le vede nimeni, mai există? Dar Dumnezeu? Te concentrezi? Mai ai încredere în ceilalți? Dar tu mai existi, când nu te vede nimeni?

Papagalul, câinele sau gândacul de lângă mine sunt mai reali decât orice virus.

Pisica în călduri a vecinului, autobuzul gol așteptând în stația goală la oră de vârf, ciocănitoarea care azi dintr-un motiv anume s-a așezat pe pervaz și pe care iar n-ai surprins-o într-o poză bună de Instagram sau măcar de Facebook.

Între a afla răspuns la întrebările mari și a privi hipnotizat cozile la grătarele faimoase ale Bucureștiului, am ales-o pe cea din urmă, bineînțeles.

Responsabil, eu mi-am făcut mici, unii la tigaie, alții la cuptor, să îmi ofer sentimentul alegerii și al opțiunii preferabile.

Oamenii de la coadă n-au mers la grătar în natură, bravo. Nici n-au ales să frigă carne în scara blocului, iar bravo. Și totuși, să riști sănătatea ta și a celorlalți, cu sau fără nume, pentru niște mici, oricât de buni? N-o să insist, mai ales după ce am văzut și cozile curierilor de mâncare. Într-un fel părea că oamenii care s-au dus personal să aștepte scurtau cozile curierilor, ceva aproape cât un gest de solidaritate (n-o să zic nimic despre măștile celor de la cozi și nici despre distanțe).

Probabil că foamea de acum zeci de ani n-a fost uitată de corpurile noastre încă. Mi-e greu să judec, mi-e greu să nu judec.

Să stai 2 ore în mirosul amețitor de cărnuri condimentate gătite la grătar mi se pare inuman, aproape inutil, dacă atunci când îți vine rândul nu cumperi o găleată plină. Și cel din spatele tău?

Pentru mine, 1 mai n-a fost niciodată altceva decât o zi liberă și un mic semnal că se apropie vara, deși nu i-am uitat semnificațiile triste.

M-am întors la micii mei cumpărați din supermarket. Nu lasă pic de grăsime, n-au niciun gust, nici textură și miros a tigaie, respectiv a cuptor. Cu muștar mai amintesc de ceva, cu mujdei ar fi amintit și mai bine, probabil.

Pe numele meu întreg n-am fost chemat sau numit recent. (N-am fost oprit să mi se ceară declarația pe propria răspundere pe care-o aveam mereu la mine.) Școală, buletin, spital, concursuri, contracte. De fiecare dată sunt la fel de surprins să-l aud întreg, de parcă aș fi uitat că-i tot al meu. Bine, și al unui profesor emerit emigrat, spunea Google ultima oară când am căutat. Dar el e decedat oricum.

Încă dețin un vin primit la jumătatea vieții mele de până în acest moment. L-am ținut, fără să-mi dau seama până acum, pentru o ocazie rară, dar poate mai importantă ca altele, în care aveam să-mi aud iar numele întreg. Prima carte pe bune sau vreun spectacol/film bun după o piesă/scenariu cu semnătura mea ori nunta. Care dintre ele o veni întâi.

Când l-am primit, vinul avea deja 25 de ani vechime, acum probabil că e acru.

Milioane de oameni și zeci de mii de ani ca eu să stau acum închis în apartamentul în care stau în chirie, mâncând niște mici fără gust, cumpărați în cadrul singurei ieșiri afară din ultima săptămână, cu gândul la un vin care s-a acrit la sute de kilometri distanță fără să marcheze nimic. Unde mai pui că nici nu mă concentrez prea tare la ceva prea important? Mai bine că sunt singur.

Frankl, Soljenițîn, Anița Nandriș-Cudla ar fi râs? Cât de aspru m-ar fi judecat pentru lenea mea și pentru lipsa de recunoștiință? Dar Robinson Crusoe? Dar Wilson, mingea de volei dintr-un film cu Tom Hanks? Iartă-mă, Doamne! Iertați-mă, oameni cu și fără nume, și, chiar și tu, Wilson.

Dincolo de toate formele de rătăcire, izolarea asta aduce surprize cum mintea mea nu și-ar fi imaginat și lecții-instant pe care încă nu-s sigur că le înțeleg complet.

Am primit mici. Mici făcuți la grătar cu muștar. Și cartofi prăjiți adevărați. Și murături, tot adevărate. Și bere. Nu le-am comandat și un bacșiș oferit curierului amabil și purtător de mască nu le acoperă valoarea decât poate într-o singură privință.

Probabil și din cauza faptului că e prima masă gătită de altcineva pe care o mănânc în luni de zile, am simțit că redevin om și că pot să mă concentrez din nou la ceva vag important.

Am tras cum am putut pentru un teatru care nu-i al meu și încă mă resimt. Încercăm în continuare împreună să ne ridicăm la nivelul numelui pe care-l poartă.

Prin eforturi online stângace către un Remediu cultural devenit virtual, răsplătite prin masa livrată, descopăr că numele meu întreg a devenit promoție pentru carne condimentată, perpelită la grătar și nu numai. Înaintea cărții, filmului/spectacolui și nunții. Și cu vinul acru încă sigilat.

De suni și-mi spui numele, ai 10% reducere la orice comandă, în toată luna mai. 10% pentru numele meu e ceva, presupun, dat fiind că faptul că e prima reducere pe care-o poartă fără om.

Și de n-o suna nimeni să-mi rostească numele, nu știu dacă să regret sau nu, dar iată, o întâmplare cum numai a fi în viață poți avea, între marile întrebări și micile plăceri ale vieții.

E mai, vine vara și mintenaș trecem de la urgență la alertă.